De la naraţiunile mitice antice la creaţiile ficţionale ale secolului XXI, literatura, ca produs al imaginaţiei umane, a rămas mereu în relaţie cu visele şi cu actul de a visa. Articolele cuprinse în cel de-al 34-lea număr al revistei AIC explorează dimensiunile simbolice complexe, natura şi funcţiile VISELOR în literatură. Vizitând texte din perioade şi spaţii diferite, de la Epopeea lui Ghilgameş la operele canonice ale lui Shakespeare şi Calderón, de la poezia dinastiei Tang la romantismul european, de la Dostoievski la George Orwell şi Tennessee Williams, de la Marguerite Yourcenar şi Dino Buzzati la Michel Butor, Ana Blandiana şi Matei Vişniec, de la Yan Lianke la Joséphine Bacon – poétesse de la Toundra, autorii articolelor au abordat visul, reveria, evaziunea onirică şi procesul visării, cu precădere din punct de vedere psihologic şi psihanalitic. Văzut ca: punte către lumea de dincolo,metaforă/alegorie a stărilor psihologice, mesager al viitorului, ideal politic preschimbat în coşmar, refugiu în faţa traumei, pierderii şi dislocării sociale, practică spirituală – însemn al identităţii culturale, alinare a dorului, sursă de dezvoltare personală şi creştere spirituală, visul li terar şi-a etalat puterile (re)generative, premonitorii, reparatoare şi terapeutice. Mediator între conştient şi inconştient, raţiune şi emoţie, violenţă şi empatie, utopie şi distopie, visul s-a revelat ca topos esenţial în literatură şi, de asemenea, ca modalitate de experimentare, conducând la diverse forme de hibridizare a modurilor şi genurilor literare.